Bulgurul ajunge la majoritatea cumpărătorilor de export ca un singur cuvânt pe o listă de prețuri. În țara care îl produce la scară, este cel puțin două produse cu nume diferite, utilizări diferite și clienți diferiți — iar un cumpărător care comandă unul greșit află asta în bucătăria de testare, nu la recepția mărfii.
Ce este bulgurul
Bulgurul este grâu integral care a fost parboilit, uscat și spart. Parboilirea este etapa definitorie: bobul este fiert înainte de a fi spart, așa că produsul finit este parțial gătit deja și are nevoie doar de o fierbere sau înmuiere scurtă pentru a fi gata. Aceasta îl separă de grâul spart simplu, care nu a fost niciodată fiert și se comportă complet diferit în tigaie.
Este un aliment de bază în Turcia și în regiunea mai largă, produs industrial, și comercializat în calități pe care piața internă le-a numit după utilizarea lor.
Grosier și fin sunt produse diferite
Bulgurul grosier — pilavlık în turcă, literal „pentru pilaf” — este calitatea mai mare. Bucățile sunt suficient de mari pentru a fi gătite și servite întregi, ca pilaf, garnitură sau baza unui bol. Își păstrează forma și oferă o textură ca de alune, masticabilă.
Bulgurul fin — köftelik, „pentru köfte” — este spart mult mai mic. Nu este gătit ca bob; este înmuiat, iar bucățile înmuiate se leagă cu alte ingrediente într-un aluat. Köfte, kısır și o familie de preparate înrudite depind de acest comportament de legare, și funcționează doar cu calitatea fină.
Cele două nu sunt interschimbabile în niciun sens. Bulgurul grosier într-o rețetă de köfte nu se va lega. Bulgurul fin gătit ca pilaf se transformă în terci. Un dezvoltator de rețete care tratează bulgurul ca pe un singur ingredient și comandă ce i se oferă descoperă asta prima dată când produsul este testat, ceea ce este târziu.
